Metodele folosite pentru culegerea de informaţii nu sunt nici tabu şi nu se folosesc numai izolat, nu au nimic fantastic în conţinutul lor, ci pot fi oricând suprapuse: corupţia cu furtul, frauda cu şantajul ori violarea încăperilor. Se confirmă deci că, în spionaj, nu există morală. Furtul sau sustragerea de planuri, tehnologii de vârf, lucrări de cercetare ştiinţifică etc. se practică cu obstinaţie şi ostentaţie, întrebuinţându-se din plin mijloacele activităţii informative, adică surse de interes operativ, recrutate într-o companie străină sau instituţii cu preocupări de producţie şi cercetare în domeniul economic. Spionii („care sunt recrutaţi dintre oamenii cei mai inteligenţi, dar care ştiu să facă pe proştii, dintre cei care par lipsiţi de personalitate, dar, în fond, sunt caractere puternice, dintre cei deosebit de agili, viguroşi, severi şi viteji, dintre cei versaţi în practici subterane, capabili să îndure foamea, frigul, mizeria şi umilinţa” - SunTzî) şi-au completat pregătirea de profil în aşa fel, încât să poată plia acţiunea informaţională pe informaţia economică de interes. Să vedem, totuşi, cine sunt spionii, din ce mediu provin ei, care sunt coordonatele personalităţii lor. In principal, numai specialistul este capabil să aprecieze importanţa unui fenomen sau proiect. Dar, asta nu înseamnă că pe linia spionajului nu acţionează şi profani în domeniul tehnic, ştiinţific, militar, dar care sunt bine instruiţi şi antrenaţi în folosirea diferitelor procedee şi mijloace pentru obţinerea şi transmiterea informaţiilor. DA CLIC PE TITLU SI CITESTE MAI MULT:
Plaja spionajului economic se dimensionează în funcţie de scopurile propuse: ştiinţă, industrie şi comerţ. Astăzi, mai mult ca oricând, orice descoperire ştiinţifică devine secret de stat şi i se stabilesc, de la început, acele utilizări cu aplicabilitate în domeniul militar. Omul a inventat întotdeauna arme spre a le folosi. Organismul militar, prin structurile sale specializate, are interferenţe directe cu problemele de natură economică ale societăţii civile. Abordând economia în totalitatea structurii şi mecanismelor sale, pornind de la domeniul industrial, ştiinţific, tehnic, trecând în cel comercial, financiar-bancar, realizăm o cuprindere a tuturor sectoarelor cu implicaţi pentru armată ca, de altfel, pentru întregul sistem de apărare a ţării. Tăria unei armate este întotdeauna în consonanţă cu puterea economică a statului de la care primeşte toate resursele necesare înzestrării cu armamente şi alte mijloace specifice necesare ducerii războiului. Din punctul de vedere al cercetării de specialitate, în principal, se vorbeşte despre spionajul politic, militar, ştiinţific şi economic.
Factorul militar este influenţat de cel politic, dar să nu uităm că puterea armată este un instrument al politicii şi o poate influenţa de multe ori în deciziile sale. Ştiinţa-factor al programului societăţii, a căpătat noi valenţe, ceea ce face ca spionajul să caute informaţii din cercetarea fundamentala şi tehnica aplicativă militară. în această direcţie, de altfel, şi în celelalte sfere de preocupări ale spionajului, interesul şi influenţa lui merg chiar până la identificarea şi cunoaşterea preocupărilor cotidiene ale oamenilor de ştiinţă, factorilor de conducere, coordonare şi decizie, a celor care deţin, păstrează, mânuiesc secrete, cât şi a celor care, indiferent de poziţia lor ierarhică, pot, într-un fel sau altul, să cunoască sau să influenţeze o decizie dintr-un domeniu de interes.
Problema spionajului economic trebuie abordată în multiplele sale planuri (industrial, ştiinţific, tehnic, financiar, comercial), sub denumirea de spionaj economic, ceea ce exclude posibilitatea ca, în fiecare din aceste genuri sau subdiviziuni ale spionajului, să se acţioneze separat, în scopuri bine definite şi, în acelaşi timp ele nu se exclud, dimpotrivă, se completează reciproc.
Faţă de trecut, trebuie să remarcăm azi agresivitatea, atacul deschis, pe orice cale, pentru obţinerea informaţiilor de interes ca metodă de lucru şi despre care putem spune că a devenit o modă. Aceasta determină adoptarea a două direcţii paralele de apărare a secretelor economice, şi anume: prima, de protejare a secretelor proprii faţă de persoanele din afara unităţii, interesate să le obţină, şi a doua – de păzire a secretelor chiar înăuntrul unităţilor faţă de proprii angajaţi, în scopul de a nu „transpira” nimic important spre exterior.
Potrivit părerilor unor specialişti în domeniu, spionajul economic poate fi împărţit în trei categorii, în raport cu nivelul la care se desfăşoară:
♦ Spionajul desfăşurat de afacerişti şi de comercianţi pentru obţinerea de informaţii atât despre concurent, cât şi despre mersul unor tratative sau negocieri.
♦ Spionajul desfăşurat de specialişti cu experienţă în domeniu, care lucrează pe cont propriu.
♦ Spionajul desfăşurat şi întrebuinţat la scară naţională.
în oricare dintre cele trei categorii amintite, dincolo de cuceririle ştiinţei cu aplicaţie în domeniul militar sau al spionajului, omul rămâne factorul esenţial de acţiune, pentru că de la el se exploatează inteligenţa, cultura, puterea lui de pătrundere şi penetrare în locuri şi medii de interes. Nevoia de cunoaştere impune folosirea întregului sistem al simţurilor proprii omului, puterea sa de analiză şi decizie. Indiferent de eficienţa mijloacelor tehnice folosite în culegerea de informaţii (interceptarea emisiilor unor aparate ascunse, înregistrări şi transmisiile aparatelor amplasate pe sateliţii spioni etc), serviciile de spionaj pun accent tot mai mare pe atragerea şi folosirea oamenilor, care pot confirma, completa şi verifica date în conţinutul cărora aparatele nu pot pătrunde. De exemplu, Direcţia Tehnico-Ştiinţifică din cadrul Serviciului de Informaţii Externe al României, de dinaintea anului 1989, dispunea de circa 200-250 de cadre. Trei pătrimi dintre acestea erau ingineri sau tehnicieni. Majoritatea cadrelor erau implicate nu în culegerea de informaţii, ci în analiza lor. Această structura lucra sub directa îndrumare a lui N. Ceauşescu şi avea sarcina să procure patente, licenţe şi informaţii din toate domeniile industriei şi agriculturii occidentale, inclusiv din tehnica sateliţilor, radarului, energiei atomice, tehnica rachetelor, a izotopilor şi a apei grele.
Spionul nu mai este azi un aventurier. El este un profesionist, „sarcinii lui, după cum sublinia fostul director al CIA, W. Colby, s-au schimbat şi vizează mai mult aspectele politice, economice, militare, sociologice şi ştiinţifice”.
Spionul posedă o anumită pregătire profilată, pentru a şti să profite de naivitatea, interesele sau lipsa de vigilenţă a persoanelor pe care le vizează şi cu care intră în contact. Mijloacele tehnice moderne sunt considerate tot mai mult ca un multiplicator de putere sau „mâna prelungită” a spionului şi nicidecum baza activităţii sale. De exemplu, furtul bagajelor, schimbarea servietelor, deschiderea lor sunt procedee frecvent folosite cu ocazia unor întâlniri sau reuniuni internaţionale. Dar, asta nu este suficient. Dincolo de furtul invenţiilor, al ideilor, se practică tot mai mult atragerea omului care să aplice propriile idei, deci pe purtătorul lor, pe care-1 exploatează atât timp cât prin aceasta se va obţine un profit.
Un fost ministru american al apărării spunea că „nici cel mai bun satelit nu poate să fotografieze intenţii”. Până în prezent, mintea umană nu a putut fi fotografiată spre a i se releva ideile prin imagini.
Plecând de la faptul că americanii consideră „spionajul că ar avea la bază nevoia de a şti sau necesitatea de a cunoaşte”, informaţiile de interes nu trebuie totdeauna “jefuite” prin metode tehnice. Unele sunt divulgate, ca urmare a unor indiscreţii naive sau din simplă neatenţie, altele prin subaprecierea terminologiei folosite de unii purtători de secrete în relaţiile particulare pe care le au sau, pur şi simplu, din lăudăroşenie. De exemplu, unul dintre cercetătorii care lucrau la construirea bombei cu hidrogen, deşi era interzis folosirea acestui cuvânt – hidrogen – în orice discuţie particulară sau oficială, i-a destăinuit unei persoane din anturaj că nu mai lucrează la acea bombă groaznică ce foloseşte uraniu. „Dar la ce ?”, a fost întrebat. „Ei, la ce!”, a răspuns cercetătorul. „Nu pot să-ţi spun care este elementul utilizat aici, dar să ştii că acesta, combinat cu oxigenul, dă apă”. Iată cum secretul, prin difuzarea lui în public, nu a mai fost secret. Sau, un cercetător englez, la o întrunire cu mai mulţi specialişti, pe acelaşi profil, a ţinut să se afle opinia sa în legătură cu aplicarea unei noi tehnologii la firma la care lucra – divulgând, astfel, un secret economic aparţinând firmei proprii şi de interes larg pentru concurenţă.
Metodele folosite pentru culegerea de informaţii nu sunt nici tabu şi nu se folosesc numai izolat, nu au nimic fantastic în conţinutul lor, ci pot fi oricând suprapuse: corupţia cu furtul, frauda cu şantajul ori violarea încăperilor. Se confirmă deci că, în spionaj, nu există morală.
Pentru a pătrunde la secrete, agenţii au folosit legitimaţii sau autorizaţii false de acces într-un domeniu secret sau au iniţiat negocieri fictive cu posesorii unor asemenea secrete, antrenând divulgarea totală sau parţială a acestora. Au fost cazuri când, dintr-o fază anumită a tratativelor, spionii au solicitat să vadă modul de funcţionare al instalaţiei sau al aparatului, după care, sub diverse motive, au întrerupt tratativele. Japonezii, de exemplu, utilizează frecvent asemenea tactici.
S-au folosit uneori şi anumite „idei salvatoare” pentru a pătrunde la secrete, profitând, totuşi, de neatenţia, uşurinţa sau nestudierea tuturor implicaţiilor unui anumit fapt sau fenomen cu care eşti pus în faţă. Astfel, pentru a pătrunde la secretul de fabricaţie al unor aliaje superioare într-o uzină, s-a hotărât ca agenţii interesaţi să realizeze un reportaj filmat de scurt metraj prin care să se evidenţieze preocupările unor ingineri şi tehnicieni în modernizarea producţiei. Conducerea uzinei a apreciat că asta ar duce la mai multă popularitate pe linia preocupărilor de promovare a noului în producţie şi a aprobat filmarea. S-a pus şi condiţia ca echipa de filmare să fie supravegheată. în timp ce echipa este supravegheată la filmări, cei filmaţi fiind preocupaţi să fie cât mai amabili şi să apară mai bine în film, alţi doi-trei membri ai echipei de filmare au reuşit să sustragă mostre de aliaj. Ulterior, când s-a verificat la studioul de filmare, acesta a spus că nu a trimis nicio echipă de filmare. Verificarea s-a făcut însă după ce s-a sesizat că o altă firmă concurentă a produs aliajul.
Mai putem aminti şi metoda „calului troian”. Despre ce este vorba e simplu de dedus. Iată două exemple: într-o întreprindere din Franţa, un agent al unei firme concurente a pătruns în interior, prezentându-se drept profesor al grupului de elevi ce abia intrase cu aprobare – pentru a vizita câteva secţii. După aceea, falsul profesor s-a „rătăcit” prin întreprindere şi s-a alăturat, la ieşire, grupului de elevi.
Pentru a rezista pe piaţa economică, pentru a putea funcţiona cu maximum de randament, atât industria, cât şi comerţul au nevoie astăzi de cât mai multe informaţii. Acestea sunt căutate în mod din ce în ce mai organizat şi sunt, în principal, structurate astfel:
/ de ordin general: studiul pieţelor şi al noilor legislaţii; fiscalizarea; fluctuaţiile comerciale previzibile; marketingurile; reacţiile clientelei; nevoile consumatorilor; pulsul pieţelor interne şi externe etc;
/ cele care vizează concurenţa: calitatea produselor concurenţilor; noile societăţi apărute; rapoartele financiare; reuniunile acţionarilor sau întâlnirile amicale; studiul produselor vândute la concurenţi; nevoile şi posibilităţile de export şi de import, capacităţi de producţie etc.
în afara celor două direcţii principale, spionajul economic mai poate viza:
• intenţiile unei ţări sau ale unui comerciant în legătură cu noile
pieţe de desfacere descoperite;
• planurile de investiţii sau cifrele anuale de dezvoltare a economiei,
în general, sau a producţiei, în special;
• identificarea precisă a înalţilor funcţionari sau a unor specialişti
de valoare pentru a acţiona asupra lor;
• descoperirea unor informaţii care ar permite influenţarea
finanţelor unei ţări sau filme, a preţurilor de vânzare sau a veniturilor
unui producător sau societăţi;
• amănunte asupra situaţiei pieţelor de desfacere mai mari
sau mai mici;
• punctele slabe ale unei pieţe sau ale unei afaceri care ar putea
permite fuziunea sau încheierea unui acord oarecare;
• informaţii privind vânzarea la un preţ mai favorabil a unor produse
în prezent şi în viitor;
• identificarea unor eventuali noi concurenţi, idei şi pieţe noi
de desfacere, procedee noi de vânzare a produselor etc, înainte
ca aceste informaţii să fie cunoscute pe căi legale;
• bonitatea unei întreprinderi, dacă este sau nu predispusă falimentului.
Legat de ultimul alineat, este ilustrativ următorul exemplu, credem noi, suficient de edificator. La 6 şi 7 ianuarie 1978, cancelarul Republicii Federale a Germaniei, Helmut Schmidt, a întreprins o vizită oficială la Bucureşti. Cu această ocazie, firma VF Fokker era interesată să intre în afaceri cu guvernul României. S-a procedat la iniţierea diverselor contacte, s-au dus mai multe tratative. Operaţiunea purta numele de cod „Aripa”.
Aripa afacerii s-a frânt repede. De fapt, se vindea pielea ursului din pădure: obţinerea licenţei de fabricaţie a avionului VFW 614 plutea în plină nesiguranţă şi incertitudine, prospectarea pieţei americane în vederea plasării unui produs care nu exista fiind un nonsens. Cine putea garanta că americanii ar fi cumpărat avionul în cauză de la români, devreme ce nu-1 cumpărau de la vest-germani, firma Fokker fiind în pragul falimentului, tocmai din caută lipsei de comenzi?
Spionajul economic prezintă numeroase avantaje pentru cei care îl practică: aduce o imensă economie de timp şi de bani pentru cercetarea ştiinţifică; permite ca, pe plan intern, să se facă o alegere avantajoasă a produselor realizate în lume şi să se fabrice cele mai rentabile din toate punctele de vedere; în plus, cu unele produse se poate face concurenţă celor realizate în alte ţări, pentru că în costul lor nu intră şi cheltuielile pentru cercetare şi experimentare. In unele state, acest gen de activitate e o afacere controlată de stat şi căruia îi aduce profiturile înzecite. De exemplu, o bună parte din spionii economici lucrează pentru anumiţi indivizi.
Mai trebuie ştiut că spionii economici au început să se grupeze pe specialităţi sau genuri de activităţi economice, sunt calificaţi în şcoli speciale de pregătire.
Să luăm, spre exemplu, un domeniu de mare actualitate, şi anume cel al spionajului comercial. Văzând că piaţa internă e prea limitată pentru desfacerea produselor, firmele se orientează tot mai mult spre piaţa externă, spre export deci. In această direcţie s-a orientat şi activitatea de spionaj. Pe lângă alte metode şi activităţi specifice, au fost elaborate şi unele „norme strategice” de acţiune. Dintre cele indicate de un serviciu secret profesioniştilor săi din domeniul comerţului exterior, amintim:
- cumpăraţi mostre din produsele concurenţilor spre a le analiza şi căutaţi opinii ale clientelei cu privire la calitatea produselor;
- asistaţi la conferinţele publice sau la expoziţiile organizate de concurent pentru a obţine cât mai multe date de interes;
- staţi de vorbă în acelaşi scop cu cei care transportă, încarcă sau descarcă produsele concurenţilor, cu vânzătorii şi distribuitorii lor;
- căutaţi să obţineţi permanent date referitoare la baremurile de preţuri la produsele noi şi la acţiunile de lansare a produselor noi.
Aceste norme sunt apoi completate cu multe indicaţii, făcându-se apel la orientarea practică a agenţilor, unii dintre ei devenind specialişti redutabili în studiul pieţei.
Exemplificăm aici câteva fapte. Un accent deosebit se pune pe informarea operativă cu privire la slaba funcţionare a serviciilor de livrare din firmele concurente, la viciile vânzătoarelor sau la calitatea necorespunzătoare aunor produse ale concurenţei. Prin aceasta se presupune că se pot exercita presiuni asupra celor mai buni clienţi ai concurenţei şi, astfel, să se câştige piaţa. într-un caz petrecut în Australia, un agent a reuşit să constate că firma concurentă a luat unor beneficiari motoare electrice a căror rotoare au fost bobinate cu fire de cupru mai puţin rezistente faţă de cum se convenise iniţial. Informându-se cu operativitate agenţia care 1-a trimis să spioneze, aceasta a anunţat beneficiarii şi, astfel, firma producătoare care nu a respectat înţelegerea a fost eliminată de pe piaţă.
Să vedem, totuşi, cine sunt spionii, din ce mediu provin ei, care sunt coordonatele personalităţii lor. în principal, numai specialistul este capabil să aprecieze importanţa unui fenomen sau proiect. Dar, asta nu înseamnă că pe linia spionajului nu acţionează şi profani în domeniul tehnic, ştiinţific, militar, dar care sunt bine instruiţi şi antrenaţi în folosirea diferitelor procedee şi mijloace pentru obţinerea şi transmiterea informaţiilor.
Să luăm un caz, cu final nefericit: într-un hotel din piaţa Pigalle este arestat Herbert Steinbrecher. în buzunarele sale s-a găsit o pungă cu bomboane care, analizate în laborator, au arătat că în ele erau ascunse microfilme. Respectivul a fost cercetat, trimis în justiţie şi condamnat la 12 ani de închisoare. Cazul are implicaţii şi ramificaţii din care vom putea concluziona cu privire la metodele folosite atât specifice, cât şi uzuale pentru intrarea în posesia informaţiilor de interes. Acest inginer de 32 ani executase circa 30 de misiuni de spionaj, printre care au fost vizate şi secretele de fabricaţie ale avionului Concorde. Steinbrecher, care dispunea de o experienţă bogată în ceea ce priveşte Franţa, unde aflase o serie de secrete din industria chimică, aeronautică, a aparatelor de precizie şi avea temeinice cunoştinţe tehnice, cunoştea limbajul tehnicienilor, a devenit prea sigur pe sine şi imprudent.
Arestarea lui Steinbrecher s-a făcut prin intermediul contraspionajului belgian care a găsit firul ce ducea la el şi la ceilalţi agenţi din Franţa. Acest fir era Jean-Paul Soupert, elveţian de origine, cetăţean luxemburghez, cu domiciliul în Bruxelles, de profesie inginer chimist, pensionar. La el au devenit inexplicabile călătoriile sale în străinătate, precum şi nivelul de îndestulare pe care-1 dovedea.
In legătură cu cazul arătat, Direcţia Securităţii Teritoriului din Franţa a editat şi a difuzat o broşură intitulată „Spionajul, o realitate”, din care spicuim câteva constatări relevante şi demne de reţinut pentru a ne orienta mai bine asupra pericolului ce-1 reprezintă spionajul şi domeniile lui de acţiune: „Spionajul zilelor noastre se interesează de o gamă de informaţii. îngenerol, orice element din viaţa unei naţiuni poate interesa un serviciu de informaţii dacă îl ajută la evaluarea puterii ei de război în caz de conflict sau în obţinerea unui oarecare profit din progresele sale ştiinţifice, eventual la preţuri cât mai mici”. Sau: „Nu toate persoanele dintr-un obiectiv instituţie interesează în aceeaşi măsură serviciile de informaţii, ci, mai ales, cele care sunt apreciate că pot să le furnizeze datele ce prezintă interes pentru ele. Acestea sunt cele care fac parte din conducerea unităţii, firmei, instituţiei, cele ce desfăşoară o activitate de sinteză, de analiză, de întocmire a unor planuri, de multiplicare a lor, curieri, depozitări de secrete. Apoi, programatorii, documentariştii sunt consideraţi surse excelente. Totuşi, serviciul de contraspionaj nu trebuie să-şi îndrepte atenţia numai spre concetăţenii săi care lucrează într-un obiectiv oarecare. în general, toate persoanele care, în virtutea funcţiei, intră în contact cu străinii au un coeficient de şansă de a fi recrutaţi cu mult superior celui mediu”.
Pe de altă parte însă, Direcţia Generală de Securitate Externă (DGSE) din Franţa a urmărit o campanie coordonată şi extinsă de furt al secretelor industriale, inclusiv al secretelor din firmele americane. în timpul scurtului său mandat, Pierre Marion, potrivit propriilor sale mărturii, a înfiinţat o ramură a acestei direcţii, formată din 20 de agenţi, în vederea obţinerii tehnologiilor secrete şi a planurilor de marketing ale companiilor particulare. Această ramură a fost înfiinţată sub autoritatea preşedintelui Francois Mitterand şi, după cum spunea Marion, nu era îndreptată doar împotriva SUA, ci viza întreaga lume.
Activitatea de spionaj economic, militar se perfecţionează continuu: ea este o ştiinţă, o artă care deschide orice sisteme şi care este la fel de efervescentă ca şi spiritul omului însuşi.
De aceea, concursul permanent al celor care participă, într-o formă sau alta, la activităţile naţionale, mai ales în domeniul militar, ştiinţific, economic, este indispensabil în efortul ce se face pe linia apărării şi contracarării acţiunii serviciilor de spionaj.
Prin urmare, este necesar să aducem instruirea oamenilor în domeniul păstrării secretelor la un asemenea standard, încât să li se creeze adevărate reflexe de vigilenţă.
Vom arăta câteva probleme privind apărarea şi contraspionajul folosite în diferite ţări, pentru a le contrapune necesităţilor şi urgenţelor ţării noastre, unde, credem noi, nu ducem lipsă de profesionişti şi cetăţeni patrioţi care să contracareze ofensiva spionajului, ci, mai degrabă, putem spune că suntem lipsiţi de informare, de cunoaşterea şi înţelegerea existenţei pericolului spionajului. Trebuie să recunoaştem că, după revoluţia din decembrie 1989, ani buni, informaţia economică a fost complet neprotejată. Orice atitudine civică, venită din partea unor foşti ofiţeri de informaţii din perioada ceauşistă privitor la protecţia informaţiilor economice, era imediat sancţionată, prin campanii de presă puse cu abilitate la cale de serviciile de informaţii străine. Practic, s-au vândut informaţii de valoare la tarabă, la preţ ieftin, creându-se prejudicii imense nu numai economiei, ci întregii ţări.
Activitatea de culegere de informaţii s-a întins asupra lumii ca o lepră monstruoasă, cuprinzând toate domeniile vieţii sociale, economice, politice, militare, ştiinţifice, culturale. Şi această expansiune este uşurată de inexistenţa unor legi adecvate severe (mai puţin în domeniul militar), de uşurinţă şi neglijenţă, de interese politice de moment.
Impotriva acestor „noi paraziţi” sunt chemate să lupte serviciile de contraspionaj ca organe specializate care le cunosc toate şiretlicurile şi ştiu cum să acţioneze pentru a putea asigura pedepsirea lor.
Lupta împotriva spionajului a început să aibă un caracter cât mai organizat, fiind desfăşurată de profesionişti şi folosind sisteme de apărare operative şi eficiente.
Enumerăm, în acest sens, câteva măsuri luate în diferite ţări pe linia apărării secretelor. In SUA, o serie de colegii au înfiinţat cursuri privind prevenirea scurgerii de informaţii, a căror absolvire duce la o atestare ştiinţifică legali Astfel, „California State College”, din Long Beach, acordă absolvenţilor cursului intitulat „Interpretarea legilor” titlul de „candidaţi în ştiinţe”. Aceste cursuri dezbat probleme privind înfiinţarea şi activitatea serviciilor de contraspionaj economic. Apoi, sunt cursuri de apărarea secretelor în întreprinderi, tehnica şi metodele cercetărilor de asigurări şi creditare, măsuri de apărare contrainformativă şi instalaţiile de alarmare.
La Universitatea din statul Michigan există o secţie de contrainformaţii economice, a cărei absolvire permite obţinerea unui titlu academic. Viitorul agent îşi poate însuşi aici tehnica de conducere a serviciilor de contra-informaţii economice şi a apărării personalului, a instalaţiilor şi capacităţilor de producţie din întreprinderi industriale şi comerciale.
Anglia are un organ specializat de contraspionaj economic – grupul MIS (Management Investigation Services). Printre altele, această agenţie organizează, în primul rând, conferinţe, unde sunt invitate cadre de conducere din unităţi, expunerile terminându-se cu aplicaţii, iar auditoriul este pus
la curent atât cu unele dintre metodele folosite de spioni în culegerea de informaţii, cât şi cu mijloacele de contracarare a lor. în cazurile practice se ia în dezbatere un caz fictiv, bazat însă pe fapte reale, şi se analizează cauzele care au făcut posibilă scurgerea de informaţii şi cum se putea evita o asemenea situaţie.
Ca mod de acţiune, MIS preferă să nu-1 prindă pe vinovat, ci să descopere pe unde şi cum s-au scurs informaţiile, lăsându-1 pe cel interesat să aleagă între a se debarasa de vinovat sau a-1 neutraliza, secătuindu-i sursele de informare.
Franţa nu a rămas în urmă, ci şi-a creat un organism specializat de contraspionaj – DSIC (Apărarea secretelor industriale). Şeful acestei agenţii, colonelul Barral, specialist al serviciilor secrete franceze, declara: „Ineficacitatea sistemelor de securitate rezultă din aceea că unităţile, conducerile lor şi personalul întreg nu apreciază protecţia informaţiei la justa ei valoare. Cei care răspund de securitatea întreprinderilor- uneori nepregătiţi, consideraţi de către personal ca nişte poliţişti, iar de către conducere o povară, slab plătiţi – sfârşesc prin a se resemna cu această poziţie de subalterni, îşi limitează activitatea la rapoarte despre vigilenţă, de care nimeni nu ţine seama. în această postură de marginalizaţi, ei sunt cei care află ultimii despre scurgerea de informaţii”, şi, mai departe, se spune: „Ei nu dispun de autoritate şi competenţă pentru prevenirea scurgerii de informaţii. Apărarea secretelor este o ştiinţă modernă, care ar trebui cunoscută de toţi directorii. Apărută ca o funcţie nouă în industrie, locul ei este în consiliul de direcţie”.
Gândindu-ne acum la noi, nu cumva găsim similitudini cu situaţiile enumerate, ca existând deficienţe în apărarea secretului de stat ? Oare, noi, de la mic la mare, acordăm atenţie valorii protecţiei informaţiilor, circuitului lor intern şi extern ? Dispunem de un organ specializat, respectat şi sprijinit de toţi factorii componenţi ai sistemului de conducere a structurilor militare sau am rămas la nivelul concepţiei existenţei unei poveri pe capul conducerii şi a unei suspiciuni din partea funcţionarilor ? Oare, noi apreciem apărarea secretelor ca ştiinţă ? Oare, suntem conştienţi că, prin neprotejarea secretului, compromitem întreaga viaţă militară, siguranţa naţională şi statală ?
Iată întrebări la care trebuie să ne gândim şi cărora trebuie să le găsim răspuns.
Mergem mai departe. Suedia a creat un organism de securitate condus de reprezentanţi ai guvernului şi industriei, în timp ce Japonia a luat măsuri drastice de pedepsire a spionilor, concomitent cu crearea de instituţii de informaţii de elită, unde este pregătit personalul din munca de informaţii. Apărarea secretului în Japonia este motiv de mândrie naţională. Ca măsuri preventive au fost turnate filme tratând astfel de teme, acţiuni ce s-au dovedit eficace în apărarea împotriva spionajului. Au fost efectuate experienţe în faţa directorilor şi a personalului cu aparate de spionaj.
încercăm tot mai mult să subliniem atitudinile de minimalizare a pericolelor spionajului, indiferenţa faţă de securitatea unităţilor şi a secretelor sale, care provine dintr-un optimism exagerat şi, uneori, din necunoaştere. Sunt factori periculoşi, favorizanţi acţiunilor de spionaj şi folosiţi de către spioni. Desigur însă că această atitudine este cunoscută de către serviciile de contraspionaj.
In alte ţări, precum Israelul, legile privind protecţia secretului sunt extrem de aspre. Redăm, în acest sens, un exemplu: în toamna anului 1986, cetăţeanul israelian Mordechai Vanunu, angajat la Centrala nucleară de la Dimona, din deşertul Negrev, a prezentat ziarului „London Sunday Times” dovezi că Israelul dezvoltă arme nucleare. El a dorit să informeze lumea plecând de la un act de conştiinţă, act care 1-a costat foarte scump. A fost condamnat pentru trădare la 18 ani de închisoare.
Toată această afacere s-a publicat în ziarul respectiv, în numărul său din 5 octombrie 1986, sub titlul „Secretele programului nuclear israelian, scoase la lumină”.
Abordând diversele direcţii de acţiune a spionajului şi măsurile de contracarare corespunzătoare acestor direcţii, credem că merită să mai dezbatem un aspect referitor la protecţia şi apărarea unui produs nou. Şi aceasta, deoarece măsurile de protecţie şi apărare se întind pe un spaţiu şi timp mai mare, necesitând mijloace şi metode adecvate; în altă ordine de idei, procesul de dotare şi modernizare a armatei cu produse noi, cu sisteme economico-productive şi de cercetare cu aplicativitate militară sau folosinţă strict militară, constituie o preocupare şi sarcină a Departamentului înzestrării Armatei.
Divulgarea prematură a informaţiilor referitoare la un produs nou constituie un pericol serios, care duce la pierderi grave, uneori catastrofale.
Informaţiile divulgate pot fi folosite de cel în mâna căruia acestea cad, în diverse moduri, dar, în toate cazurile, în detrimentul fostului beneficiar.
Apărarea noului produs trebuie să înceapă încă de la conceperea lui, prin implicarea directă a factorilor de conducere, a celor specializaţi în contraspionaj, care să fie la curent cu tot ce se întâmplă în fiecare stadiu de fabricare.
Ideea originală şi primele studii sunt protejate prin sistemul general de protecţie, şi anume apărarea statică. Precizăm că, în acest sistem general de protecţie, vedem trei planuri – apărarea statică, ce cuprinde totalitatea măsurilor de protecţie privind personalul, documentele şi materialele; apărarea activă, care reprezintă acţiunea de luptă directă împotriva spionului dusă de contraspionaj, şi apărarea exterioară, care cuprinde manifestarea vigilentă şi responsabilă a întregului personal, de la director la paznicul unităţii, care trebuie să participe la ea şi, în acelaşi timp, să creadă în ea.
De aceea, este necesar să se alcătuiască un program de apărare, care să se aplice la toate stadiile, de la fabricarea până la intrarea în folosinţă a noului produs. El începe cu o serie de studii preliminare care vor permite să se stabilească reguli de apărare pentru fiecare etapă. în practică, noi dispunem de un sistem general de apărare şi protecţie şi, în acest caz, informaţiile referitoare la noul produs vor fi incluse în circuitul acestuia. Nu mai rămân de rezolvat decât problemele referitoare la aspecte caracteristice, care ajută noul produs, şi anume: importarea unor piese din străinătate, cumpărarea eventuală de materii prime etc.
Programul de apărare conceput sau sistemul de protecţie deja existent pot suferi schimbări şi suplimentări de măsuri. Pentru aceasta, specialiştii pe linia apărării secretului trebuie să urmărească permanent eficacitatea programului, asigurându-se că măsurile luate nici nu împiedică, nici nu încetinesc activităţile unităţii. în sensul celor arătate, venim cu un exemplu sugestiv: o firmă, pentru a preveni scurgerea de informaţii cu privire la lansarea unui produs nou, a elaborat un plan de recepţionare. Acest plan a fost întocmit în cel mai strict secret, la sediul firmei, într-o suită de birouri fără telefon şi cu uşi fără sonerii, ce nu puteau fi deschise decât cu chei speciale şi care se reînchideau automat Cu excepţia celor care elaborau planul, nimeni nu avea acces în încăperile respective, în plus, cel puţin o dată pe zi, un expert controla încăperea pentru a detecta eventualele microfoane.
Pentru a evita eventualele scurgeri de informaţii pur întâmplătoare, noul produs a primit două nume de cod: „Dynamo” şi „Autobahn”. Astfel că, în conversaţiile şi corespondenţa cu antreprenorii, firma folosea pentru produsul nou termenul „Dynamo”, iar corespondenţii pe celălalt.
In sfârşit, pentru a se dejuca orice tentativă de agresiune din partea spionajului, preparativele lansării noului produs s-au făcut în diverse locuri: textele şi desenele au fost elaborate la Zurich, primele modele au fost experimentate în ţările de Jos, fotografiile şi clişeele care le reprezentau au fost făcute la Paris, ambalajele la Londra. Şi, când te gândeşti că toată această muncă s-a făcut pentru protecţia lansării unui nou produs de ţigări! Dar, secretul a fost bine păstrat.
Nu am amintit aici spionajul economic rusesc. Poate că cel mai tare punct al ruşilor în încercările lor de expansiune mondială a fost (şi este) spionajul. Este suficient să reamintim doar două „isprăvi” ale spionilor ruşi, pentru a dovedi afirmaţia enunţată. Mai întâi, deconspirarea, de către Richard Sorge, a datei invadării de către nemţi a Uniunii Sovietice (informaţie care nu a fost apreciată la justa ei valoare de către Stalin). Apoi, furtul secretului bombei atomice de la americani, care a avut o importanţă majoră în stabilirea sferelor de influenţă, după cel de-al Doilea Război Mondial. Prăbuşirea comunismului a fost mult întârziată de activitatea spionilor ruşi, iar după ce inevitabilul s-a produs, activitatea de spionaj nu a încetat, ci doar s-a modificat parţial, pentru a se adapta noilor condiţii.
Renumita Organizaţie Jane’s” atrăgea recent atenţia asupra faptului că, în zilele noastre, Rusia s-a angajat în masive activităţi de spionaj în Europa şi în America de Nord, mai ales în scop tehnologic şi economic. SVR-ul (Sluzba Vnesnei Razvedka), Serviciul civil de spionaj rus, ar fi primit ordine directe de la preşedintele Vladimir Puţin (el însuşi fost spion) în această direcţie pentru amplificarea culegerii de informaţii economice şi tehnice din spaţiul NATO. Serviciile de spionaj ruse depun eforturi de recrutare a spionilor din rândul emigraţiei ruse, prin metode dure. Nu lipsesc fabricarea de acuzaţii împotriva „obiectivelor” alese, pentru „crime” comise (chipurile !) pe teritoriul Rusiei, înainte de emigrare (folosind bogata arhivă „moştenită” de la KGB) sau şantajarea rudelor rămase în Rusia.
Dacă persoana aleasă pentru racolare refuză colaborarea, ofiţerul recrutor trece la ameninţări că va fi urmărit penal de autorităţile ruseşti, iar dacă cel vizat persistă în refuz, sunt fabricate imediat probe pentru acuzare şi urmărire internaţională.
Preşedintele Putin şi echipa sa îi consideră pe oamenii de afaceri ruşi, care operează cu succes pe plan mondial, drept „chei” ale transformării Rusiei într-o mare putere economică, baza lor de acţiune fiind tocmai informaţiile secrete asupra partenerilor de afaceri străini. „Echipa” lui Puţin este formată pe vechea structură a „Organizaţiei Felix”, din foşti ofiţeri KGB-FSB (Federalnaia Sluzba Beznopasnosti), cu convingeri naţionaliste, răspândiţi prin toate ministerele şi alte instituţii ruseşti, care au legături cu străinătatea. Publicaţia britanică Jane’s Intelligence Digest” estimează că numărul ofiţerilor ruşi care spionează la Londra a crescut de la 1, în anul 1991, la 39 în prezent.
Cea mai recentă afacere care dovedeşte eficienţa spionajului rus este furtul sistemului radar de dirijare a rachetelor montate pe avioanele de luptă suedeze, Jas-39 Gripen”, utilizate de NATO. Avioanele de vânătoare 39 Gripen sunt produse de un „joint-venture” între firma suedeză „SAAB AB” şi cea britanică „BAE Systems”. Radarul avionului Gripen, unul dintre cele mai perfecţionate din lume, este fabricat de componenta militară a societăţii „Ericsson”. în noiembrie 2002, „Ericsson” i-a acuzat pe cinci dintre angajaţii săi de spionaj în favoarea Rusiei, căreia i-au vândut secretul de fabricaţie a radarului de dirijare a rachetelor montate pe avionul „Gripen”. Totodată, Guvernul suedez a expulzat doi membri ai Ambasadei Rusiei la Stockholm pentru activităţi „incompatibile cu statutul lor”.
Dintre cei cinci angajaţi ai firmei „Ericsson”, trei au fost acuzaţi de spionaj industrial şi au fost deferiţi justiţiei suedeze. Afacerea Ericsson a fost considerată în mediile occidentale drept „afacerea de spionaj a anului”, deşi firma suedeză a încearcat să o treacă tot mai mult sub tăcere. Deşi Suedia nu este membră a NATO, secretele tehnologice suedeze sunt, prin tradiţie, împărtăşite membrilor alianţei. Anders Mellbourn, directorul „Institutului Suedez pentru Afaceri Internaţionale”, a declarat: „ Suedia este din ce în ce mai mult integrată în sistemul defensiv al NATO, aşa că secretele Suediei sunt şi secretele NATO”.
Afacerea de spionaj a anului” dovedeşte că serviciile de informaţii ale Rusiei sunt mai active ca oricând şi au o eficacitate remarcabilă, împletind spionajul economic cu cel militar şi valorificând experienţa bogată a Ohranei ţariste şi a KGB-ului sovietic.
Nevoia de informare a fost, este şi va fi puternic resimţită. Ea este determinată de sistemul concurenţial naţional şi internaţional, care, la rându-i, determină supravieţuirea, prosperitatea sau falimentul unei firme, instituţii sau industrii. Nevoia de informare cere să se recurgă la cercetarea pieţelor, la identificarea şi studiul unor statistici şi bilanţuri, fie descoperite, cum suntnevoile, gusturile şi înclinaţiile consumatorului sau ale beneficiarului. Este bine, de asemenea, să se afle ce gândesc, ce prevăd, ce face concurenţa, pe ce bază şi în ce direcţie se îndreaptă cercetările lor. Aici se trece pe nesimţite de la căutarea de informaţii perfect normală, morală şi legală, la cea indirectă şi mai puţin morală. Este vorba de ceea ce am subliniat la început – acea frontieră dintre cunoaştere, informaţie, pentru dreptul la dezvoltare, la o viaţă mai bună, la cunoaştere şi informaţie în sistemul concurenţial, pentru putere şi supremaţie în detrimentul altuia. Informaţia utilă obţinută despre un concurent constituie un avans în eterna luptă împotriva timpului, pentru cel ce o obţine. De aceea, în SUA, Japonia şi Europa, toate marile întreprinderi dispun de două servicii distincte: unul de cercetare şi altul de apărare. în fruntea şi componenţa lor, desigur, sunt oameni experţi în informaţii şi contraspionaj. Orice complex militar-industrial din toate statele puternic dezvoltate economic dispune de structuri informative de culegere de informaţii şi de protecţie.
In unele ţări s-a trecut la organizarea apărării colective, factorii de conducere fiind tot mai conştienţi de efectele negative ale spionajului economic asupra întregului sistem industrial, comercial, financiar, militar, ştiinţific la nivel naţional. Astfel, în Japonia s-a creat „Institutul de apărare naţională”, iar în SUA „Societatea americană pentru securitatea industriei”, care grupează în jurul lor majoritatea întreprinderilor importante, conştiente de pericolele ce le pândesc. Aceste organisme sunt aprobate şi primesc ajutor din partea guvernului. în Franţa, Direcţia Supravegherii Teritoriului a intervenit de multe ori pentru prevenirea diverselor operaţii de anvergură care vizau ansamblul industriei franceze.
Merită să reţinem că, aşa cum există specialişti în organizare-producţie, tot aşa există şi specialişti în munca de informaţii şi contraspionaj şi aceştia sunt capabili să lupte împotriva serviciilor de spionaj. Deosebirea dintre munca acestora şi a unui poliţist a fost bine exemplificată de John Ellen, expert în contraspionaj industrial: „Dacă poliţia caută o minge de tenis despre care ştie case află într-un câmp de joc, el se va strădui să descopere mai înainte cine a fabricat-o, cui i-a fost vândută şi cine a avut interes să o arunce. Poliţia va găsi mingea, aceasta este sarcina ei. Expertul în contraspionaj, care lucrează singur, ştie de ce a fost pierdută sau aruncată mingea şi, dacă ne gândim bine, acest lucru interesează înainte de toate”.
In complexitatea lumii de azi, caracterizată de numeroase procese contradictorii, pericolul spionajului economic, indiferent de domeniile sale de agresiune, nu trebuie minimalizat sau subapreciat.
Activitatea informativ-ofensivă în domeniul economic se va perfecţiona şi mai mult, va continua să devină tot mai importantă, chiar şi numai pentru faptul că tehnologia joacă un rol din ce în ce mai mare.
Spionajul economic şi ştiinţific va avea nevoie de mai mulţi oameni şi de tot mai multe resurse, însă astfel de extensii nu vor fi uşor de obţinut, mai ales dacă împrejurările economice sunt nefavorabile. Aceşti adevăraţi manageri vor fi nevoiţi să găsească metode mai eficiente şi să-şi reconsidere priorităţile.
Globalizarea comunicaţiilor, perfecţionarea computerelor, digitalizarea televiziunii au revoluţionat sistemul de procesare, stocare şi întrebuinţare a informaţiilor.
Alegerea şi pregătirea cadrelor capătă o importanţă fundamentală în selecţionarea domeniilor ştiinţifice ce urmează a fi acoperite, ea devenind elementul cheie al acestui proces.
Pentru a face faţă exigenţelor viitoare, un mod eficient îl constituie optimizarea schimbului de idei şi informaţii cu specialişti din sectorul de stat. Şi, bineînţeles, cu cel al lumii ştiinţifice şi al sectorului privat.
Este necesară realizarea unui climat de mai mare încredere reciprocă între personalul de informaţii şi cel angajat atât în cercetarea ştiinţifică privată, cât şi în cea universitară. Această cooperare va depinde de recunoaşterea faptului că a sprijini guvernul, statul în a cunoaşte nivelul de dezvoltare ştiinţifică a celorlalte ţări nu este un lucru condamnabil, din punct de vedere moral. Cu alte cuvinte, suprapunerea eforturilor mai multor instituţii, acolo unde există cooperare şi înţelegere, ar trebui să fie rezultatul unor analize detaliate şi nu efectele păguboase ale unei birocraţii neproductive.
Spionajul economico-ştiinţific atrage atenţia a tot mai multor ţări. Transferul de tehnologie între toate ţările dezvoltate s-a intensificat şi se poate predicţiona o afluenţă crescândă de schimburi, în domeniul tehnic şi cel ştiinţific, între ţările mari şi cele mici.
Atenţia va fi mereu ridicată, întrucât o descoperire de natură tehnică, de valoare, într-o ţară mică, îşi poate găsi rapid aplicaţia (întrebuinţarea) într-o ţară puternică din punct de vedere economic şi, apoi, în toată comunitatea internaţională.
Participăm la schimbul mondial de valori pentru că nu ne putem rupe de economia mondială. Mai mult, căutăm să dezvoltăm şi să diversificăm relaţiile noastre economice pe cât mai multe planuri şi cu cât mai multe firme. Aceasta nu ne permite să neglijăm răspunderile pe care le avem pe linia protecţiei şi apărării valorilor creaţiei ştiinţifice şi tehnice româneşti.
Dorim o deschidere spre lume şi trebuie să o realizăm, dar aceasta este departe de a pune la dispoziţia străinilor valorile ştiinţei şi ale tehnicii româneşti. Deschiderea nu înseamnă să pierdem tot ce e mai valoros, omul de ştiinţă şi creaţiile sale, ci să folosim geniile poporului român, astfel încât să ne fie deschise porţile spre lume.
Trebuie să reţinem că secretul şi confidenţa nu sunt nişte lucruri de dispreţuit. Când este vorba de divulgarea unor secrete de stat, soarta întregii naţiuni, prosperitatea, puterea, viaţa ei pot fi compromise.
Odată cu sfârşitul lumii bipolare, s-a declanşat un nou război: războiul de tip economic, cu o componentă informaţională, în care marii actori de securitate ai lumii, în frunte cu SUA, sunt marii câştigători. De aici decurge o nouă ordine mondială, care bulversează însăşi natura vechilor servicii de informaţii care, o lungă perioadă de timp, au rămas cantonate în metehnele „războiului rece”. Simona Ela FICA
|
p
